2 Samuel 14
1 Fiul Țeruei – cel numit Ioab – atunci a bănuit Precum că împăratului Îi este dor, de fiul lui.
2 El, o femeie, cunoștea, Cari iscusită se vădea. Astfel, îndată, a trimis, Soli la Tecoua și i-a zis: „Fă-te că ești nemângâiată Și-apoi, să plângi dar, îmbrăcată Cu-acele straie ale tale Cari folosite-s pentru jale. De-asemenea, te mai îndemn, Să nu te ungi cu untdelemn. Să fii ca o femeie care, Cuprinsă e, de întristare Și-și plânge-un mort, de multă vreme. Să faci cum spun și nu te teme!
3 Te duci, în urmă, la-mpărat Și-i spui ce te voi fi-nvățat.” Apoi, Ioab i-a poruncit În ce fel trebuie vorbit, În fața împăratului.
4 Femeia – după vorba lui – De la Tecoua, a plecat, Ca să îl vadă pe-mpărat. Până la David a pătruns, Iar când în față-i a ajuns, Pân’ la pământ s-a închinat Și-n acest fel, a cuvântat: „Îndură-te, prea luminate, Și izbăvește-mă-mpărate!”
5 David a zis: „Dar ce-ai pățit?” „Iată, bărbatul mi-a murit Și-s văduvă!” – răspunse ea.
6 Doi fii aveam, la casa mea, Dar într-o zi, ei s-au certat Și-apoi, spre câmp s-au îndreptat, Împinșii fiind, de cruda soartă. Nu era nimeni să-i despartă, Iar astfel, unul l-a lovit, Pe altul, care-a și murit.
7 Familia mi s-a ridicat, În contra mea, și a strigat: „Scoate-l afar’, pe fiul tău, Căci l-a ucis pe frate-său! Scoate-l degrabă, cum ți-am zis, Căci trebuie a fi ucis, Pentru păcatul săvârșit! Îl vom ucide, negreșit, Chiar dacă e moștenitor!” Ce fac eu, împotriva lor? Cu ei, cum pot eu a mă pune? Căci ei și-acest ultim tăciune Ce mi-a rămas, să-l stingă-ar vrea, Iar al meu soț ar rămânea Fără urmași, pe-acest pământ. De-aceea, disperată, sânt.”
8 David a zis: „Acum, mă lasă. Întoarce-te la a ta casă, Căci am să fac, ce e mai bine – În cazu-acesta – pentru tine.”
9 În urmă, către împărat, Femeia a mai cuvântat: „Voiesc să cadă-asupra mea, Pedeapsa și – de-asemenea – Asupra casei cea pe care Al meu părinte, azi, o are. Aceste vorbe, le-am rostit, Spre-a nu avea de suferit Nici al tău scaun de domnie, Nici tu, nici a ta-mpărăție.”
10 David a zis: „De cineva Rostește-n contra ta, ceva, La mine să-l aduci îndată, Și-n pace ai să fii lăsată.”
11 Ea a mai spus: „O, domnul meu, Să-ți amintești, de Dumnezeu, Spre-a nu veni – cu dreptul lui – Răzbunătorul sângelui, Prăpădul ca să îl mărească Și, pe-al meu, fiu să-l nimicească!” David răspunse: „Îți spun eu – Viu este Domnul Dumnezeu – Că nici un rău, nu îi va face, Fiului tău. Deci, fii pe pace! Un fir de păr – îți mai spun iar – Nu îi va fi clintit, măcar!”
12 Femeia zise: „Luminate Și prea mărite împărate, Te rog, mă iartă, că-ndrăznesc, Încă o vorbă să rostesc.” „Vorbește dar!” – a poruncit David, iar ea a glăsuit:
13 „De ce oare, gândești mereu Astfel, de al lui Dumnezeu Popor și crezi că niciodată Nu iese din porunca dată De către al său împărat, Când însuți tu ești vinovat, Că nu l-ai chemat înapoi, Pe cel gonit? Acuma, noi
14 Va trebui ca să murim Și-asemeni apelor să fim Care sunt pe pământ vărsate Și nu se-adună, împărate. Ascultă dar, de sfatul meu: Află că Domnul Dumnezeu Nu caută, viața, s-o ia, Ci mai degrabă, Domnul vrea Ca omul care a fugit Să nu rămână izgonit, Din fața Lui. De-am cutezat
15 Să vin acum, la împărat Și să vorbesc în acest fel, Este că vreau să afle el, Precum că m-a înspăimântat Poporul, când l-am ascultat. Am zis atunci, poporului: „Voi merge și-mpăratului, Am să-i vorbesc. Poate că el Se va milostivi astfel, Și poate va găsi cu cale, S-asculte vorba roabei sale.
16 Merg dar, și-n fața lui voi sta, Căci poate, mă va asculta Și poate că atuncea, eu – Precum și-acest copil al meu – Vom fi scăpați de-aceia care Au căutat, cu-nverșunare – Necontenit – să ne lovească, Voind ca să ne nimicească, Din moștenirea Domnului, Din mijlocul poporului.”
17 Apoi, am mai adăugat: „Cuvântul spus de împărat, Are să-mi dăruie odihnă Și astfel, eu voi avea tihnă. Căci împăratul – gândesc eu – E înger al lui Dumnezeu, Gata s-asculte, cu răbdare Și-atenție, pe fiecare, Când va vorbi de lucruri bune Sau când, de rele, îi va spune.”
18 David a zis: „Să nu-mi ascunzi Nimic, ci vreau ca să răspunzi – Cinstit – la ceea ce-ntreb eu!” „Ascult! Vorbească domnul meu, Căci voi răspunde dup-aceea!” – L-a îndemnat, atunci, femeia.
19 David i-a pus o întrebare: „Cu tine, nu se află – oare – Și mâna lui Ioab, cumva?” Ea a răspuns: „Să-ți spun ceva: Află că în a mea poveste, Nici o abatere nu este – La dreapta sau la stânga ta – Din tot ce-a spus măria-ta. Ioab, mie, mi-a poruncit Să-ți spun tot ce-am mărturisit.
20 Ioab făcut-a o-ncercare, Să dea o altă-nfățișatre Acestui lucru, pe cari eu L-am arătat, domnului meu. Dar știu că împăratul are, Înțelepciune foarte mare, Fiind asemenea – mereu – Cu îngerul lui Dumnezeu, Căci știe toate câte sânt Și se petrec pe-acest pământ.”
21 În urmă, marele-mpărat, Către Ioab a cuvântat: „Află că vreau să împlinesc Lucrul acesta, dar voiesc Să mergi chiar tu ca, înapoi, Să-l iei pe Absalom apoi.”
22 Când vorbele i-a auzit, Ioab, îndată, s-a zvârlit, Jos – la pământ – și s-a-nchinat Și-apoi l-a binecuvântat: „Astăzi, cunoaște robul tău, Precum că la-mpăratul său, El – trecere – a căpătat, Căci bine văd că ai lucrat Întocmai, după sfatul meu Și după cum gândit-am eu.”
23 Ioab – în urmă – a plecat Pân’ la Gheșur, căci l-a cătat Pa Absalom, să-l ia cu el Și la Ierusalim, astfel, Aceștia s-au înapoiat, Cu gând să intre la-mpărat.
24 Dar împăratu-a poruncit: „Voiesc să meargă – negreșit – La casa lui! În ea să șeadă, Căci nu vreau, fața, să mi-o vadă!”, Iar Absalom – precum i-a spus – Spre casa lui, apoi, s-a dus, Fără ca el să fi intrat Și să îl vadă pe-mpărat.
25 Nu era om, în Israel – În frumusețe – ca și el. Îi merse vestea, împrejur, Căci nu avea nici un cusur – Din tălpi, în vârful capului – Cari să se vadă-n trupul lui.
26 Părul îi era foarte greu, Și-n fiecare an, mereu, El și-l tundea, iar cântărit, Părul acesta s-a vădit Că două sute sicli-avea. Măsura ce se folosea Fusese siclul cel pe care Curtea-mpăratului îl are.
27 Lui Absalom, i s-au născut Trei fii; și-o fiică, a avut, Care, Tamar, era numită. Fata era deosebită, Fiind de-o frumusețe mare.
28 Doi ani s-au scurs, vreme în care El, doar la casa lui, a stat, Fără să-l vadă pe-mpărat.
29 Și nici Ioab nu a venit Să-l vadă, cum și-ar fi dorit. De două ori, el l-a chemat, Să îl trimită la-mpărat, Însă Ioab tot n-a venit.
30 Atuncea, el le-a poruncit Slujbașilor ce îi avea, Să meargă, foc, ca să îi dea, Ogorului cu orz, pe care, Ioab în stăpânire-l are. „Ia-ți oamenii și-apoi plecați Degrabă, foc, ca să îi dați!” – Zise-Absalom. Ei au făcut Întocmai precum le-a cerut.
31 Atunci Ioab – înfuriat – La Absalom a alergat Și-i spuse: „Ce ți-am făcut eu, De ai dat foc, orzului meu?”
32 Îndată, Absalom i-a zis: „Iată că oameni ți-am trimis, Prin cari, la mine, te-am chemat, Să-ți spun să mergi la împărat. Te-ntreb acuma: ce rost are Că din Gheșur venit-am oare? Eu m-am gândit că, pentru mine, Acolo ar fi fost mai bine. De ce m-oi fi întors acasă, Când împăratului nu-i pasă? Doresc acuma – imediat – Ca să îl văd, pe împărat! Dacă găsește-n a mea fire, Ascunsă vreo nelegiuire, Nu vreau să mai trăiesc sub soare, Ci liber e, să mă omoare!”
33 Ioab, la împărat, s-a dus Și toate-acestea i le-a spus, Iar Absalom – de împărat – La curtea sa, a fost chemat. Când la palat el a venit, Jos – la pământ – s-a prăbușit Și-n fața lui s-a închinat; David, apoi, l-a sărutat.